RSS
 

din vârful tastelor…

26 Feb

din vârful tastelor…
Era aşezată pe una din băncile de muşama gri de pe holul plin cu bolnavi. Nu îmi aminteam cine e, dar îmi stârnea vagi amintiri din copilărie.
Mă opresc în dreptul ei mă uit senin la faţa străbătută de riduri adânci şi caut printre chipurile vechi aşezate în rafturile memoriei.
Da, îmi amintesc.
E din “neamurile” care veneau, dintr-un sat de departe, o dată pe an, atunci când bunicu – la Sân Petru, făcea mâncare pentru toţi finii şi nepoţii lui iar aceştia lăsau într-o cameră o mulţime de pâini şi “plocoane”.
Nici ea nu m-a recunoscut: au trecut mai bine de 35 de ani de-atunci iar timpul păstrează alte chipuri în mintea actuală.
“Săru-mâma fină!” îi zic fericit că mi-am adus aminte.
Se uită prudent înspre mine apoi în lături crezând că-i vorba “de alta”.
Oamenii de lângă ea, – majoritatea tot “de la ţară”, sprijină şi ei cu câte un sfert de bucă banca medicinală joasă îmbrăcată în muşama gri crăpată de vreme. Ca ridurile lor de pe frunte.
“Saru-mâna!” îmi răspunde şoptit bătrâna nevrând parcă să tulbure tăcerea celorlalţi pacienţi de la uşă.
“Ce-i cu mata pe-aci, venişi la reţetă?”
“Nu ştiu mumă al cu-i eşti matale, c-am îmbatrânit şi nu prea mai am ţânere de minte”
Îi spun ce îmi aduc aminte iar ea se apleacă să îmi pupe mâna spre mirarea oamenilor şi uimirea mea.
“Stai cuminte că nu-s popă” îi spun.
“Mumă, îmi zice, mata n-ai de un să ştii. Mi-au murit copii de cancer iar acu trage să moară şi fata a de-a mai ramas dupa ei. Doar pe ea o mai am pe lumea asta.
Învaţă.mă mata ce să mai fac să nu-mi moară şi asta. Îi dau zâlele mele ale de le mai am numa să-i fie ei bine. Ş-aşa dupa ce moare ea, m-a duc şi eu dupa ea. Că n-am la ce mai trai. Învaţă-mă cum să fac s-o mai văd sănătoasă!” mă roagă ţinându-mă strâns de încheieturile mâinilor şi privindu-mă în ochi.
Mă uit lung la ochii aceia limpezi şi atât de cuminţi şi brusc simt că mă aflu într-o anticameră a morţii. Comune. Dintr-un LAGĂR nedeclarat.
Simt că cineva, nevăzut ne fură aţa de pe ghem-şi mie şi ei, fără să băgăm de seamă.
Simt că nu-s cu nimc mai breaz ca muierea asta apărută din străfundurile copilăriei ăleia fericite şi nepăsătoare.
Şi-mi vine să plâng de milă  De mila mea şi a femeii ăsteia.
“Nu ştiu cum să te ajut fină” îi spun cu reală părere de rău.
Încerc să găsesc niscaiva vorbe de consolare, cam cum ar fi vorbit bunicul atunci când le spunea câte ceva tuturor celor ce plecau de la el.
Da nu găsesc nici măcar una mai potrivită.

Urmele nevăzute ale mâinilor crăpate au rămas ca nişte cătuşe ale neputinţei pe încheieturile mâinilor mele.
Moartea surâde liniştită de undeva dintre băncuţele cu picioare de metal, îmbrăcate în muşama gri crăpată.
Ca şanţurile de pe frunţile oamenilor înneguraţi la chip.

 

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a Reply