RSS
 

din vârful tastelor…

05 Feb

Sinceritatea nu e doar un atribut al omeniei, o calitate neaparat generată de buna educaţie ci şi un instrument.
Prefer să aşez un ecran al sincerităţii între mine şi cei din jurul meu nu pentru a epata prin bună creştere sau prin moralitate cât pentru a afla cât mai multe despre cei ce îmi “ating” chiar şi tangenţial viaţa.
Dincolo de personalitatea atent “croşetată” cu vorbe mai mult sau mai puţin inspirate (“persona”-”mască”) oamenii au în unghere întunecate părţi de suflet pe care n-ai să le vezi niciodată decât dacă aşterni între tine şi respectivele “persona”je o perdea de sinceritate.
Asta-i face străvezii. Reacţia imediată a acestora atunci când “SE PRIND” este fie una de fugă (evitare) a “pricolului” – de-mascarea -ei SIMT pericolul asemeni unor animale de pradă care “muşcă cu furişul”, fie una de ură. Sigur că n-or să recunoască niciodată şi nici nu am cerut – Doamna fereşte!- cuiva vreodată s-o facă: or să fie amabili, “prietenoşi”, etc..
Nu mă pot plânge că n-am destui care să mă urască… Ura lor e una la fel de sinceră, profundă, organică, celulară şi care NU mă afectează pentru că…îi iubesc aşa cum sunt.
Iubirea este un ALT instrument – de protecţie dar, să las aici polologhia gratuită că nu asta vream de fapt să spun…
Mă-ntâlnii întâmplător azi în oraş, cu o femeie a cărei faţă era îngrozitor de desfigurată de o acnee infecţioasă cronică.
Arăta precum cotoroanţele din teatrele de copii însă dintr-o perspectivă foarte REALĂ.
N-aş fi recunoscut-o niciodată dacă n-aş avea memoria privirilor.
Eu caut să “prind” pentru câteva fracţiuni de secundă privirea din spatele pupilei străine apoi mi-e destul ca să re-cunosc personajul DE DINCOLO. Ga’riţa mi-a spus mi m-a-nvăţat multe despre cum să aflu unde-i sufletu omului din faţa mea…
Cu ani în urmă (să tot fie vreo 12!) respectiva adusese în apartamentul ei de la parter o doamnă bolnavă anchilozată de vreo sută douăzeci de kile.
Ea m-a chemat să-i fac acesteia nişte tratamente injectabile, pe care i le-am făcut preţ de vreo două săptămâni timp în care am cunoscut mai îndeaproape pacienta din telenoveaua de faţă.
O femeie singură, fără copii sau rude apropiate, căreia îi murise soţul şi care deţinea vreo două case în centru, terenuri la margine de oraş şi o fabrică.
Milostiva care mă chemase la tratament era doar o angajată care îi ducea “grija”.
Întrucât atunci sistemul medical nu era mai breaz decât al de-acuma (analize interminabile, tratamente recomandate cu generozitate şi musai din cele mai scumpe, etc), am sunat la Bucureşti nişte profesori specializaţi în reumatologie, imunologie, recuperare, etc şi am dus-o acolo pe doamna care avea cu ce. Adică bani…
În mai puţin de o lună, urmare a iniţiativelor mele umanitare sincere m-am procopsit cu URA a vreo zece persoane din cele ce “roiau dezinteresat” în jurul pacientei imobilizate.
Întrucât demersul meu de a fi de folos a fost unul DEZINTERESAT mi-a fost uşor să ÎNŢELEG încrengătura de interese legate de respectiva doamnă (de fapt nici nu trebuia să fii foarte inteligent pentru asta!).
Într-o zi, pe când îi construiam nişte “ancore” – nişte sfori groase ancorate în holşuruburi groase înfipte în perete de care să se apuce ca să poată să se ridice la marginea patului pentru nişte minime exerciţii, ea fiind foarte obeză, mi-a înşirat nişte bârfe despre mine “auzite” de la cerberii binevoitori de care vă spusei. Amuzante la început, penibile la sfârşit când am văzut că biata femeie aproape că era convinsă de prostiile inventate (cu scopul de a mă îndepărta de ea, desigur!).
M-am abţinut cu greu să-i spun Adevărul despre acei “oameni” – mi-am zis că nu-i treaba mea să-i spun sau să mă justific, măcar că n-aveam pentru ce, apoi am anunţat-o cu voce blândă că va trebui să-şi facă exerciţiile cu altcineva întrucât voi avea ALTCEVA de făcut şi nu voi mai putea avea timp ŞI de ea.
Anii au trecut. Am uitat chiar şi numele doamnei handicapate până în seara asta când privirea de pe faţa desfigurată de azi îmi aduse din cotloanele memoriei amănuntele expuse mai devreme.
Aflai că unul din cei care au reuşit să pună mâna pe una din case a ajuns la spitalul de nebuni irecuperabili din Bucureşti, soţul persoanei cu care vorbii – cea care m-a chemat prima dată la tratament şi pe care o-ntâlnii azi, a murit la doar 30 de ani şi câţiva ani mai târziu şi fata lor de o boală incurabilă, o altă persoană – vecin de stradă – dedulcit şi el la casa doamnei a murit înainte de a deveni proprietar şi al bătăturii ăsteia (culmea ironiei e că a murit într-o zi chiar în casa aceasta pe care şi-o dorea aşa de mult!), o fată care a furat nişte utilaje din fabrică s-a despărţit de soţ iar acum e bolnavă grav şi asta, şi tot aşa, amănunte şi întâmplări care mi-au întregit aproape un puzzle mental plin de tâlcuri…
Aaa!… uitai să o-ntreb ce era mai important: dacă mai trăieşte biata femeie şi cine i-a luat până la urmă cineva casa şi fabrica!
Povestea asta adevărată cu personaje şi interese reale ar putea fi un bun argument pentru un roman despre Severinul şi oamenii acestor timpuri.
O să-l scriu poate, dar la bătrâneţe atunci când memoria devine foarte LIMPEDE iar detaliile apar CLAR parcă de nicăieri…

 

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a Reply